Beirut

Beirut pentru dimineti de noiembrie, pe grabite

Texas- Nevermind

Receptivităţi

Toamnă.Am făcut o poză, din aceea în care te uiţi stupefiat câteva minute, la o clădire, la o patiserie,la un zid,la o femeie şi ţi-o întipăreşti în minte.Îi pui şi zimţi dacă vrei, şi o păstrezi acolo, uneori ai impresia ca ajunge la rangul de deja-vu, ceea ce e tare bine.

Sinceritatea.Maniera fireasca de a fi,  a omului, sau cel puţin aşa vad eu lucrurile, câteodată sinceritatea  poate fi vulgară, poate fi inocentă, sau poate fi foarte nebunească.

Zilele astea l-m citit pe Phillip Roth , cu romanul lui Animal pe moarte, în care am desoperit un bărbat preocupat,  şi spun doar preocupat, un bărbat care îşi face griji, un bărbat pedant, boem, vulgar, dar şi romantic.Încă nu-mi dau seama daca e personajul din roman, sau sciitorul Phillip Roth, pentru ca nu am răsfoit şi alte cărţi de-ale lui.

Până să-l citesc pe Roth, am crezut că romanele de dragoste sunt cele clasice, gen Roşu şi negru, sau su alte clasice din astea stendhaliene, ca să îmi dau seama că romanele de azi, despre dragoste, şi cred că mă gândesc puţin şi la Cărtărescu, sunt pline de sinceritate, de intimităţi puse pe masă şi discutate, înfrumuseţate, sau blamate, DAR dragoste doar trăită, nu doar ideea de dragoste.

E foarte simplu, comod să te raportzi doar la ideea de dragoste, laitmotiv, pe când dragostea experimentată face deliciul riscului de a fi spusă, de a fi comparată, mai ales în zilele noastre.

„Zilele noastre”, a ajuns să aibe aşa o conotaţie negativă, sau cel puţin problematică, încât şi lectura, scriitura zilelor noastre are în vedere „zilele noastre”, ca subiect.

Am crezut că e vorba doar de power of love, într-un stil foarte americănesc, la Roth, dar dincolo de limbajul clandestin, uşor pervers, am descoperit că dragostea zilelor noastre e la un stadiu al extremelor, între eros şi thanatos, cum spunea un critic al lui Roth.

……………………………………………………………………………………………………

Nu înţeleg ideea de surplus :de ce îmbrăcămintea are mărgele, sclipici şi alte surplusuri din astea.Nu înţeleg de ce iubirea sinceră nu reuşeşte să se manifeste, şi de ce imaturietatea există acolo unde nu ar trebui sa fie.

Există un surplus şi în muzică, şi în vocabular, un surplus care mă depăşeste , si îmi apare pe chipul oamenilor slabi, fumători,cu ochi mijiţi de somn, sau de nesomn.

Totul îmi pare a fi un fel de neputinţă , neputinţa de a FI. Neputinţa de a iubi, şi a fi nebun, neputinţa de a te trezi dimineaţă de dragul trezitului, neputinţa de a fi firesc.

De recomandat Eugen Ionesco, când vorbim de neputinţă.

Amintirile Elvirei

Nu era vorba de atmosfera greoaie din camera aceea înaltă, bogată, cu mobilă antică, ci mai degrabă de gravitatea momentului şi a figurii de clovn trist a lui Umberto.

Printre alte poze, o domnişoară tristă, într-un oraş cosmopolit.Din cealaltă cameră, bătrâna bătea ritmul cu bastonul.Era o piesă veche, un jazz lugubru, melancolic.Pentru câteva secunde, Elvira asculta fără să mai respire, bătrâna râdea singură, probabil îşi amintea de Umberto.

Elvira simţii o linişte sinistră, rece, ca de cofetărie părăsită.Peste tot, ca într-un carusel, mirosea a blănuri milaneze, parfum greu, ca de babă.Debaraua avea multe rafturi, de curiozitate desfăcu toate cutiile pe care scria Princess, sau Donna , sau alte denumiri din astea nobile.Erau pantofi din aceia cum vezi în picturile lui Toulusse Lautrec.Strâmbă din nas şi puse restul în dezordine fără să-i pese.

Bătrâna bătea iar ritmul unei piese din tinereţe.

Chipul lui Umbero o urmărea peste tot: când făcea baie, când se ruja, sau când imita în oglindă vreo scenă de film, se intimida şi râdea de chipul lui Umberto.Se gândea aproape sadic, la o scenă fierbinte în care Umberto şi bătrâna făceau dragoste.

-         Un clovn şi o babă, spuse ea în gănd.

Locul chiar arăta a patiserie părăsită, mai ales când gătea şi bătrâna rămânea singură la masă, fără Umberto, care murise de douăzeci de ani, dar încă era acolo, la masă, în fotografii, în crema de ras de la baie, în patul babei, sau în agendele de telefon .

Acum câteva zile, domnul de la imobiliare văzu apartamentul.

-         Mobila asta veche, bine întreţinută e o piesă rară. Apartamentul e splendid, cât spaţiu, cât rafinament, doamna Gianotti a fost o femeie respectabilă.

Oare unde citise asta agentul ? Replica nu era a lui, asta spunea vecinii, copiii, nepoţii.

Spre seară Elvira ramase în salon.Baba vorbea porcos, îi tremura bărbia şi întreba de blănurile ei milaneze.Umberto aştepa în pat.Poate o nouă partidă de amor, în care el va purta şosete până sub genunchi.

Casa era pustie iar, întunecoasă, doar argintăriile mai sclipeau.Elvira îşi fixă privirea într-un colt şi rămase acolo.Se simţea singură, de două seri avea vise macabre cu Umbero şi baba făcând dragoste.

Casa era plina de praf sub paturi, nici blănurile nu erau aerisite.Se îngrozi de toate, de tot apartamentul scump şi splendid, cum spunea nepoţii, agentul de la imobiliare, vecinii.

Bătrâna vorbea în şoaptă, încă bătea ritmul unei piese franţuzeşti.

Pagină de jurnal, septembrie

Purta un ceas din acela bărbătesc, clasic, curele negre, cadran auriu, ceasuri din acelea care vin bine bărbaţilor.Un altul, indemânatic, dar imatur si mers leneş, purta de obicei imprimeuri cu pătrăţele.Pătraţelele îmi aduc aminte de copilărie, de Winnie de Pooh, de Craiun, de festivităţi, şi în general copilărie.

Aceste detalii fac deliciul nostalgiei pentru bărbaţi.(asta pentru că de nostalgii pentru femei s-au scis zeci de romane si poezii).

După zece seara , am mers spre casă cu firobusul (aşa se zice în Banat) şi ştiu că mă dezic acum.Era aproape gol, un şofer grizonat, calm liniştit probabil că e ultima cursă, a dat radioul puţin mai tare.Cânta Elton John, acum Sir Elton John….Sacrifice.(Piesa aceea veche, din copilărie, cu un cuplu care se ceartă şi ea fige teatral, foarte ravaşită…EL, îmbrăcat în piele, atrăgător, genul care pozează, frumuşelul).

În fine, îmi era imposibil să nu fiu nostalgică într-un firobus pustiu, şi un oraş gata de somn, unde numai luminile de la Casino, din Mărăşti, mai agită retina, isteric ! Locul acela, aşa mi se pare că cerşeşte!

Şi atunci m-am găndit la ceasul de mână clasic, la cămaşa în pătrăţele,la sentimentul acela de „stuck in the moment”.

M-am întristat ! Deşi ziua a fost lungă, plină de oameni, de cărţi, de muzică, de mese, de imagini, reclame.

Pentru câteva secunde am avut sentimentul unei singurătăţi umane, ca o perspectivă de ansamblu universală, a unui posibil Big Bang, a unui Dumnezeu peste simţurile noastre, şi a unei iubiri si fericiri ancestrale, care zace undeva  sub asfalt, sub un Casino din Mărăşti plin de lumini kitsch-oase.

Cred că de asta, m-am întristat (deşi tind să cred ca e efectul agitaţiei de peste zi şi a faptului că trăin la oraş şi nu mai ştim ce înseamnă liniştea).

Sunt uimită ce efect are un Elton John şi o amintire a unui videoclip emoţionant.Nu mai sunt tristă, dar mă simt prea în vârstă în trăiri.Cineva spunea „Ignorance is bliss”, iar eu nu pot crede în aşa ceva, doar daca e vorba de o metafora artistică, plasticizantă.

La modul trăirii, e sălbăticie.Să trăieşti în ignoranţă, purtat de inerţie, inadaptat, neancorat ( şi cred că exagerez puţin).

Îmi place Elton John, îmi aduce aminte că sunt melodramatică

Portret feminin [ 2]

Nu ştiam că degetele au o poveste …numai a lor.

Bomboanele de iarnă îşi suflau

adânc mireasma de bucătărie, coplilărie şi vanilie,

exact ca o cutie plină cu amitiri,gri metalizat

simplă, fără curbe şi alte linii îndoilenice.

Nu m-am putut îndoi nicicând !

Ca un film mut american, cu stil şi nonşalanţă

Ai schiţat un zâmbet, sau cel mai mic neajuns al tău.

Nu ştiam că degetele au o poveste                                                                                     Pentru Elke Szilier

Numai a lor.

Nu ştiam cât de multe poate spune contrastul.

Nu m-am putut îndoi nici de asta!

Contrast de culori,de simţuri, de atingeri

Au fost de mii de ori, mai sugestive

Decât pastelurile cotidiene.

Povestea degetelor  descâlcite,

Ce ghicesc pământul, subtilul feminin şi altele nebănuite

Spun povestea Femeii.

august 2009,Timişoara

Cărţile noastre din adolescenţă

Când aveam  14 ani, eram hotărâtă să scriu un roman.Citisem printr-a 7-a, Jane Austen, cu Mândrie şi prejudecată, surorile Bronte (nici nu mai ştiu ce-mi plăcuse, La răscruce de vânturi sau  Jane Eyre), Rebecca, romanul lui Daphne du Maurier,(carte care regret că nu mai ştiu cui am împrumutat-o) şi continuarea celebră, Lady de Winter , cu coperta roşie sângerie, şi copacul acela ca de cimitir.Cam asta era lectura mea din generală.Nu am avut computer, nu era niciun trend mai ciudat în modă, nu eram ahtiată de nicio formaţie a timpului (dar îmi aduc aminte că aveam nişte CD-uri audio cu Oliver Shanti, Era, Boyzone, febra rock a apărut mai prin liceu).Aveam timp de benzi desenate cu personajul meu detectivul Samantha Waters, (personaj luat dintr-un serial poliţist), în orice caz, eram la vârsta când citeam SCRIITOARE, lectură feministă cumva, cu replici elegante , british style şi vroiam să scriu şi eu neapărat.

Parcă şi filmele erau altele atunci (şi acum urmează o scurtă trecere în album), cum ar fi Lawrence al Arabiei, cu Peter O’Toole şi accentul lui britanic, care mă atragea extraordinar, The Sound of music, cu Christopher Plummer, filmul Some like it hot, care mi-a plăcut la nebunie.Nu ştiu la câţi le place Jack Lemon, dar mie mi-a plăcut tare mult.Vorbim de comici americani, ca şi Tony Curtis,Jack Nicholson, Audrey Hepburn, filme cu fundalul acela de american jazz, decoruri vintage şi replici elegante.Dacă ar fi să-mi placă ceva nespus la cultura americană, arta filmului cu siguranţă mă atrage.

Nu ştiu dacă mai putem vorbi azi de filme americane, care au inspirat atât de mult.Nu cunosc foarte multe despre teoria artei cinematografice, însă cunosc destul de mulţi actori şi sunt o consumatoare de filme (o, mi-am adus aminte şi de Robert Redfort, cu Barefoot in the Park), dar astăzi vorbim de filme foarte bune şi filme foarte proaste.America mizează pe filme cu eroi americani, care au puteri supranaturale şi sunt lideri.

Se tot scriu articole critice pe tema asta, nu voi scrie încă unul, pentru că nu mă consider acreditată în domeniul ăsta.Oricum, vorbeam de cărţi.Dacă aş reciti azi ceva din copilărie probabil aş recitit Lady de Winter, 20.000 de leghe sub mări, Contele de Monte Cristo, Crimele familiei Borgia, şi bineînţeles Martin Eden, a lui Jack London.

Mi-ar plăcea să ştiu ce cărţi v-au impresionat mult în adolescenţă şi pe care le-aţi reciti, sau le-aţi recomanda altora mici.

Nouvelle Vogue

(Pentru dimineţi dezordonate, feminine, dureroase frumos, copilăreşti, fireşti)

You stir my natural emotions
You make me feel I’m dirt
And I’m hurt
And if I start a commotion
I run the risk of losing you
And that’s worse

Ever fallen in love with someone?
Ever fallen in love?
In love with someone
Ever fallen in love? (Love…)
In love with someone
You shouldn’t've fallen in love with

I can’t see much of a future
Unless we find out what’s to blame
What a shame
And we won’t be together much longer
Unless we realize that we are the same

Zilele Timişoarei

Vineri, 31 iulie

Piaţa Unirii, au urcat pe scenă, Baniciu şi Kappl, Horia Crişovan, A.G.Weinberger, Gyuri Pascu (care mi-a plăcut la nebuuuunie ), cu ocazia Zilelor Timişoarei, concert Romanian RockLegends, pe care l-am enjoynăit cu Zsolt, Elke (cea frumoasă), Deea şi Faustine (franţuzoaica, care mă aşteaptă la anu în Lyon), la o limonadă cu mentă şi de toate, plus ceva bere .Mircea Baniciu a cântat Miruna, piesa care mi-e foarte dragă mie.

Scriu acest blog, pentru Faustine Hennion, cu care am stat 5 zile şi am gătit,ne-am plimbat prin Timişoara,şi am primit muzică tipic franţuzească: iată ce noutăţi

-Nouvelle Vogue,Piste,Israel Vibration, Mano Solo (excelent), Manu Chao         Faustine

Mulţumesc Faustine, pentru muzică, Toffifee şi woman conversation .

Tot ieri am primit şi un Buletin de Timişoara (ca un passport, foarte simpatic, cu texte scrise de Vighi, Babeţi, Marineasa şi alţii, iar la valabilitatea passport-ului scrie NELIMITAT   )

Zilele Timişoarei ţin până în data de 3 august, până atunci vor fi destule evenimente, azi 1 august în Unirii, Paradă de ţinute renascentiste, spectacol de dans renascentist, mai multe evenimente aici .

Câteva poze :

Cine sunt cărţile ?

Cărţile nu sunt numai obiecte, şi atât ! Îmi aduc aminte de o povestioară de-a lui Julio Cortazar, parcă „Sfârşitul lumii sfârşitului”, în care, sfârşitul apocaliptic este imaginat ca o inundaţie de cărţi, atât de multe cărţi, încât oceanele deveniseră materii vâscoase (asta da imagine de impact, că aproape simţi greutatea).Vasele şi croazierele erau înpotmolite în vâscozitate, iar cărţile erau peste tot, pe pământ se vorbea deja în termeni de  munţi din cărţi.

Ideea cu cărţile nu mi-a venit întâmplător, cum mi se întâmplă de obicei, la cumpărături, (la raionul de legume pe care-l ador), ci, mi-a venit răsfoind cărţi.

Brusc, m-am gândit : ar trebui,  poate să existe degustător de cărţi, la fel cum este şi degustător de vinuri (cu un neologism elegant acolo în DEX- enolog ).

Degustatul cărţilor , e un proces firesc (dar nu am de gând să tehnicizez prea mult), mirosul cărţilor, e diferit , ca şi al vinurilor.

Unele mai vechi (mai grandomane, învelite în piele, mai pretenţioase), altele, mai mediocre (dupa 89, mai average, gen.Biblioteca pentru toţi, almanah, şi alte cele, cu miresme standard…aş putea să le recunosc dintr-o mie).

Altele, mai noi, moderne, utile, practice, Cartea de buzunar, Enciclopedia pentru Familie, Dicţionar de specialitate, şi lista poate continua, acestea au foaia lucioasă, miros a detergenţi, a  hărtie cretată, a cerneluri şi vopsele.

Aţi observat cum parcă fiecare carte, fiecare subiect (mai la îndemănă, sau mai pretenţios), îşi are propriul miros?( deşi luăm în calcul şi autosugestia).De unde specificitatea acesta pentru fiecare carte ?

Tocmai de aceea, cărţile trebuie dezvirginate.Nu e de ajuns să le pipăi şi să le miroşi, şi apoi să le ţintuieşti pe raft, departe de praf, gâze, mirosuri de bucătărie, nu! Cărţile cer să fie subliniate rafinat şi delicat (numai atunci se poate numi că ai făcut un pact cu cartea), cărţile cer a fi admirate, le porţi la ştrand, le porţi în tren, le porţi la sala de lectură, peste tot pentru a putea fi lăudate.

Ei bine, şi ce dacă se mai „îndoaie un colţ”, cum spuneam când eram mică, sau cartea face „urechi de porc” (e inevitabil, nu ? când iubeşti o carte).De asta spun: cărţile nu sunt numai obiecte, sunt acele „suflete intime”, cu care comunicăm prin gănduri, le semnăm cu dată şi nume, să ştie cui aparţin, le dezbrăcăm de prejudecăţi şi pătrundem în ele, dimineaţa, sau seara.

Dacă tratăm cărţile doar ca pe nişte obiecte, atunci ne vom inneca în ele, ne vom inpotmoli, la fel ca şi croazierele italiene.

Mărturisesc, mi-e foarte greu să mă despart de cărţi (mută-te , schimbă chiria, du acasă, mută în alt geamantan )si tot aşa….un perpetuum mobile, care mă înnebuneşte.Am hotărât, cartea citită dusă acasă, cartea nouă se va tolăni pe raft.Ataşamentul de obiecte nu e foarte sănătos, aşa zicea un gânditor indian, însă ….cărţile nu sunt numai obiecte.

30 iulie, 2009, Timişoara