Prima ninsoare

Cineva spunea „Copiii vad totul în nimic, iar adulţii vad nimic în tot”.Am fost copil pentru câteva ore, am putut să mă bucur zilele acestea de zăpadă, de copii şi de un sentiment vag de candoare, apreciere, admiraţie.Câteodată, timpul stă în loc, exact când trebuie să-ţi dai seama de greutatea momentului.Priveam fascinată cum ningea, cum curăţa parbrizul de zăpadă şi cânta Coldplay-The Scientist.În momentele acelea timpul stă, nu poţi clipi şi parcă totul e cu un rost.                                                                                                                                                                             

E sentimentul acela de greutate, de aglomerare de cuvinte care îţi stau în gât, de inexplicabila tăcere, de ceilalţi care se mişcă, dar fără zgomot, de bucuria de a exista, de atracţia sexuală şi cuvintele dulci care ies din ochi.,de calmul situaţiei.SCÂRŢ

Acasăăăă

Mai ştiţi versurile alifantisciene

„Te uită cum ninge decembrie

Spre geamuri iubito, priveşte

Mai spune s-aducă jăratic

Şi focul s-aud cum trosneşte

Şi mână fotoliul spre sobă

La horn s-ascult vijelia

Sau zilele mele –tot una-

Aş vrea să le-nvăţ simfonia”.

Azi a fulguit puţin, mi-am dat seama că nu voi fi în Timişoara să văd prima ninsoare,voi pleca spre Iaşi, să cânt versurile in parcul Copou , la Casa Pogor sau în oricare alt bar la care obişnuiam sa ies cu Lia în liceu.

Fiecare decembrie îţi are farmecul lui,acum mult timp savuram mirosul de portocale, acum mă înfior când ascult un colind pur românesc.Dimineţile le petrec la cafea, după lungi seri de agitaţie si iubesc ceaiul de tei simplu si felia de unt, aştept serile de ceai si muzica .Aştept să ajung acasă , să beau vin din damigeană, să mănănc julfă cu cânepă, să merg pe deal la cimitir, să ciocnesc vişinată cu Popic, să şad la vorbă cu Victor şi să mă mai uit odată la globurile de brad care sunt de-o vârstă cu mine….o comoară.

Am făcut rost de pick-up după lungi căutări, mă aşteaptă acasă Toma Caragiu şi poveşti recitate de Florian Pittiş, am redescoperit Teleenciclopedia şi am dat de savoarea teatrului din Timişoara.

De Craciun vreau să fiu mai bună, nu vreau filme în limba engleză, nici colinde, nici Coca Cola, vreau să citesc pe Filip Florian, să ascult colinde romăneşti să vorbesc moldoveneşte şi să mănânc bomboane Bucuria.

Până una-alta, m-am îndrăgostit de John Mayer cu piesa lui Gravity, e fantastica ! Mi se ridică părul si mă emoţionez ca o şcolăriţă, roşesc şi zămbesc pe sub mustăţi ca pisica, rup ceva hârtie şi o mototolesc, mă înfior şi las să curgă piesa în mine.

Noiembrie

În seara asta am fost după mult timp, de când sunt în Timişoara, la cinematograful Studio, l-am găsit la fel de mic ,pătrăţos, aceeşi tanti la ghişeu, afişe noi, de data asta cele două părţi de film românesc ale lui Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur.

E un film episodic şi colectiv, cum spune Mungiu, o serie de legende urbane, gen, cum se fac bani din vănzarea de sticle,cum arătau tinerii adolescenţi din perioada optzecistă (rebeli, la ora 22 00 acasă,fumat pe ascuns), şi alte poveşti comuniste din Epoca de Aur: vecinul camionagiu, cu o nevastă frigidă, mereu pe drumuri, român sadea, mituind, primind mită, blocurile rigide ale anilor optzeci, veşnica Dacie din faţa blocului, toate astea spuse cu umor, ironie şi nostalgie în acelaşi timp.

Fabulosul destin

New York si LCD Soundsystem

Exercitiu de descriere,în care se combină estetica spunerii şi minuţiozitatea detaliului şi o piesa superbă

 

Aşezată confortabil, Elvira îşi ţinea relaxată coatele pe masă.Râdea  zgomotos şi îşi lăsa lasciv capul pe spate, ca intr-un film alb-negru american, în care personajul , femeia de lângă tapetul cu ornament, îşi analizează invitaţii.

Când râde, Elvira îşi ridică umerii . E o femeie efervescentă, ademenitoare, cu părul lung negru, viu.

Nu o deranja dezordinea de pe masă, ţigările ieftine fumegânde, berea acră, unghiile bărbţiilor, ochii machiaţi ale artistelor, Elvira savura contrastul serii.

13 noiembrie 2009,Timisoara

 

Poveste cu nod în gât

Acum librăria chiar arată ca un labirint, îmi dă impresia câteodată că nu pot respira acolo, că e prea mult.Te uiţi fără ca ochiul să se poată odihni.Nu mă pot odihni nici eu, la naiba cu autorii de care ziceam că prea îşi pun sufletele pe tavă, şi noi cititorii le servim tristeţile. fanteziile,trăirile, e constructiv, dar pentru mine e prea mult, mă oboseşte.

Asta vreau să fac şi eu acum,să spun ce mă oboseşte.

Să nu mai mănânc prăjituri cu multă cremă, cel puţin pentru o vreme,să nu mai plâng ca o femeie tipică ca în toate poemele englezeşti triste, ca toţi copiii şi ca toate fetele.Mă oboseşte salutul de curtoazie,şi ploaia din Timişoara care durează de 4 zile, şi nu exagerez.Mi-am udat batistele de la Iaşi, umbrela e şubredă,ochelarii mi se aburesc, ca niciodată sunt singura tipă care traverseză Punctele Cardinale şi nu mai e nimeni.Nu mai e nimeni nici acasă câteodată, nu mai e nimeni care să mă fascineze, poate doar un film cu Anthony Quinn.

Dar ştiu că e din cauza vremii şi din cauza ideii de Mall,idee cu care mă voi împăca.O prinţesă mi-a povestit cum dormea cu el, şi ea nu putea dormi noaptea şi nici dimineaţa, îl urmărea , îl privea cum dormea, şi îi era drag, nu avea somn (asta înseamnă că e o adevărată prinţesă).Şi eu am făcut asta, de puţine ori am dormit, am preferat să îl privesc, îmi era aşa de drag.

Şi ştiu de ce sunt nostalgică, şi plâng ca un copil , plâng pentru că ei nu ştiu asta, nu ştiu că noi îi privim în somn.E cel mai sincer şi pur gest de care sunt conştientă zilele astea, chit că sunt melodramatică, dar nu-mi pasă

Mă simt bine când aflu de întâmplări şi gesturi, şi oameni şi numai eu ştiu de ei, mă simt înţeleaptă, mă simt câteodată în siguranţă.Simt că îmi creşte părul, cresc şi eu, sunt mare,nu mai sunt un copil, am 23 de ani, încă scriu frumos şi ordonat, port batiste, citesc poveşti, şi îmi place laptele praf la nebunie.Încă roşesc la remarci stupide, port un nume ciudat şi iarna sunt friguroasă.Când plâng îmi tremură bărbia şi cu asta am terminat, am pus şi eu pe tavă trăiri, ca toţi romancierii.Şi ce?

“And then she’d say, it’s Ok, I got lost on the way
but I’m a supergirl, and supergirls don’t cry.
And then she’d say, it’s alright, I got home late tast night,
but I’m a supergirl, and supergirls just fly.

And then she’d say that nothing can go wrong.
When you’re in love, what can go wrong?
And then she’d laugh the nightime into day
pushing her fear further long.”

Beirut

Beirut pentru dimineti de noiembrie, pe grabite

Texas- Nevermind

Receptivităţi

Toamnă.Am făcut o poză, din aceea în care te uiţi stupefiat câteva minute, la o clădire, la o patiserie,la un zid,la o femeie şi ţi-o întipăreşti în minte.Îi pui şi zimţi dacă vrei, şi o păstrezi acolo, uneori ai impresia ca ajunge la rangul de deja-vu, ceea ce e tare bine.

Sinceritatea.Maniera fireasca de a fi,  a omului, sau cel puţin aşa vad eu lucrurile, câteodată sinceritatea  poate fi vulgară, poate fi inocentă, sau poate fi foarte nebunească.

Zilele astea l-m citit pe Phillip Roth , cu romanul lui Animal pe moarte, în care am desoperit un bărbat preocupat,  şi spun doar preocupat, un bărbat care îşi face griji, un bărbat pedant, boem, vulgar, dar şi romantic.Încă nu-mi dau seama daca e personajul din roman, sau sciitorul Phillip Roth, pentru ca nu am răsfoit şi alte cărţi de-ale lui.

Până să-l citesc pe Roth, am crezut că romanele de dragoste sunt cele clasice, gen Roşu şi negru, sau su alte clasice din astea stendhaliene, ca să îmi dau seama că romanele de azi, despre dragoste, şi cred că mă gândesc puţin şi la Cărtărescu, sunt pline de sinceritate, de intimităţi puse pe masă şi discutate, înfrumuseţate, sau blamate, DAR dragoste doar trăită, nu doar ideea de dragoste.

E foarte simplu, comod să te raportzi doar la ideea de dragoste, laitmotiv, pe când dragostea experimentată face deliciul riscului de a fi spusă, de a fi comparată, mai ales în zilele noastre.

„Zilele noastre”, a ajuns să aibe aşa o conotaţie negativă, sau cel puţin problematică, încât şi lectura, scriitura zilelor noastre are în vedere „zilele noastre”, ca subiect.

Am crezut că e vorba doar de power of love, într-un stil foarte americănesc, la Roth, dar dincolo de limbajul clandestin, uşor pervers, am descoperit că dragostea zilelor noastre e la un stadiu al extremelor, între eros şi thanatos, cum spunea un critic al lui Roth.

……………………………………………………………………………………………………

Nu înţeleg ideea de surplus :de ce îmbrăcămintea are mărgele, sclipici şi alte surplusuri din astea.Nu înţeleg de ce iubirea sinceră nu reuşeşte să se manifeste, şi de ce imaturietatea există acolo unde nu ar trebui sa fie.

Există un surplus şi în muzică, şi în vocabular, un surplus care mă depăşeste , si îmi apare pe chipul oamenilor slabi, fumători,cu ochi mijiţi de somn, sau de nesomn.

Totul îmi pare a fi un fel de neputinţă , neputinţa de a FI. Neputinţa de a iubi, şi a fi nebun, neputinţa de a te trezi dimineaţă de dragul trezitului, neputinţa de a fi firesc.

De recomandat Eugen Ionesco, când vorbim de neputinţă.

Amintirile Elvirei

Nu era vorba de atmosfera greoaie din camera aceea înaltă, bogată, cu mobilă antică, ci mai degrabă de gravitatea momentului şi a figurii de clovn trist a lui Umberto.

Printre alte poze, o domnişoară tristă, într-un oraş cosmopolit.Din cealaltă cameră, bătrâna bătea ritmul cu bastonul.Era o piesă veche, un jazz lugubru, melancolic.Pentru câteva secunde, Elvira asculta fără să mai respire, bătrâna râdea singură, probabil îşi amintea de Umberto.

Elvira simţii o linişte sinistră, rece, ca de cofetărie părăsită.Peste tot, ca într-un carusel, mirosea a blănuri milaneze, parfum greu, ca de babă.Debaraua avea multe rafturi, de curiozitate desfăcu toate cutiile pe care scria Princess, sau Donna , sau alte denumiri din astea nobile.Erau pantofi din aceia cum vezi în picturile lui Toulusse Lautrec.Strâmbă din nas şi puse restul în dezordine fără să-i pese.

Bătrâna bătea iar ritmul unei piese din tinereţe.

Chipul lui Umbero o urmărea peste tot: când făcea baie, când se ruja, sau când imita în oglindă vreo scenă de film, se intimida şi râdea de chipul lui Umberto.Se gândea aproape sadic, la o scenă fierbinte în care Umberto şi bătrâna făceau dragoste.

-         Un clovn şi o babă, spuse ea în gănd.

Locul chiar arăta a patiserie părăsită, mai ales când gătea şi bătrâna rămânea singură la masă, fără Umberto, care murise de douăzeci de ani, dar încă era acolo, la masă, în fotografii, în crema de ras de la baie, în patul babei, sau în agendele de telefon .

Acum câteva zile, domnul de la imobiliare văzu apartamentul.

-         Mobila asta veche, bine întreţinută e o piesă rară. Apartamentul e splendid, cât spaţiu, cât rafinament, doamna Gianotti a fost o femeie respectabilă.

Oare unde citise asta agentul ? Replica nu era a lui, asta spunea vecinii, copiii, nepoţii.

Spre seară Elvira ramase în salon.Baba vorbea porcos, îi tremura bărbia şi întreba de blănurile ei milaneze.Umberto aştepa în pat.Poate o nouă partidă de amor, în care el va purta şosete până sub genunchi.

Casa era pustie iar, întunecoasă, doar argintăriile mai sclipeau.Elvira îşi fixă privirea într-un colt şi rămase acolo.Se simţea singură, de două seri avea vise macabre cu Umbero şi baba făcând dragoste.

Casa era plina de praf sub paturi, nici blănurile nu erau aerisite.Se îngrozi de toate, de tot apartamentul scump şi splendid, cum spunea nepoţii, agentul de la imobiliare, vecinii.

Bătrâna vorbea în şoaptă, încă bătea ritmul unei piese franţuzeşti.